tratat-de-dezinformare_1_fullsize

Vladimir Volkoff – Tratat de dezinformare  

By: Elf
Dă de veste...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on Pinterest

Deși Volkoff a publicat Tratatul în deceniul trecut, constat cu uimire că elementele referitoare la dezinformare descrise în paginile cărții sunt încă de actualitate. Vă invit să lecturați primul capitol, având convingerea că o să agreați acest lucru.

De la Calul Troian la Internet

CAPITOLUL I DEZINFORMAREA ȘI EUL

Mi se întâmplă adesea să țin conferințe despre dezinformare.   Am vorbit în nenumărate cluburi filantropice, precum și în față Asociației filosofilor creștini, la Saint-Cyr și la Saint-Cyr au Mont-Dore, pentru jandarmi, marinari, ziariști, polițiști, aviatori, oameni politici și chiar la Școala superioară de război (pe care nu mai trebuie s-o numim astfel, pentru că a fost rebotezată Colegiul interarme de apărare, ceea ce este deja un semn complice din ochi al dezinformatorului)..

Or, de cum trecem la etapa răspunsurilor la întrebări, intotdeauna se găsește câte un șmecher-profesor sau colonel-care să se ridice și să-mi spună:

– Foarte bine, domnule, ne-ați convins. Dar cine ne dovedește că nu dezinformați și dumneavoastră?

Râsete.

Întrebarea este paradoxală dar legitimă și, de asta data, am impresia că ar fi mai bine să răspund înainte de a începe. Prin urmare, voi povesti chiar de-acum ce anume m-a determinat să mă interesez de dezinformare.

Comandantul Coignet și armă psihologică

În 1958, eram elev ofițer la Școală Militară de Infanterie din Cherchell, iar programul nostru de trageri, curățire a armamentului, marșuri nocturne și trasee de luptă a fost întrerupt de un conferențiar care ne-a făcut să râdem prezentându-ni-se astfel:

– Sunt comandantul Coignet, de la Școala așa-zisă superioară de război. (încă se mai numea astfel.)

La care, a început să ne vorbească, pentru patru ore, despre armă psihologică.   Eram cam șapte sute și cred că eu am fost singurul pe care l-a interesat expozeul comandantului. În ziua „liberarii”,  acea sărbătoare cu care se termină stagiile militare și în timpul căreia totul e permis, șase sau opt dintre camarazii mei au adus pe scenă un obiect prelung pe care l-au prezentat că fiind „arma psihologica” și care nu avea psihologic decât numele. Eu, însă, fusesem fascinat de cocktailul compus din violuri la adresă mulțimilor, propagandă, psihanaliză, maoism și tehnici publicitare pe care ni-l propusese comandantul. S-ar putea ca toate acestea să fi fost încă incomplet digerate, poate că o anume naivitate mă îndemnă să consider aceste metode aproape infailibile, dar sunt sigur că nu mă înșelam presimțind că era „ceva” la mijloc. Și, la drept vorbind, trebuie să recunoaștem că de asta data armată franceză nu mai rămăsese în urmă într-un război ci, dimpotrivă, era în avangardă unor cercetări abia schițate, dar care aveau să-i ofere pe viitor niște rezultate de răsunet mondial.   Pentru moment, încă nu ne aflăm decât în fază de creare a Biroului 5 și a Corpului de cadre al tineretului algerian, care nu au ajuns la rezultatele scontate.

Corpul de cadre al tineretului algerian pornea de la o idee sănătoasă: promovarea în Algeria a elitelor favorabile prezenței franceze. Această ținea simultan de Șantierele tineretului și de conceptul de comisar politic, aventură în care am fost amestecat și eu însumi. Nu pentru multă vreme. Căci, incepand din luna iulie a anului 1958, acțiunea a fost sabotată la nivel guvernamental și nu mi-a mai rămas decât o beretă cu panglici verzi, culoarea verde fiind judicios aleasă, întrucât este preferata musulmanilor.

Biroul 5, în ceea ce-l privește, avea misiunea de a manipulă opinia algerienilor, dar era slab pregătit pentru așa ceva, sau mai bine zis, opinia armatei era prea puțin pregătită că să profite. De obicei, erau afectați parașutiști care nu mai puteau sări, sau rezerviști ale căror opinii politice păreau îndoielnice: echivala cu a înscrie acțiunea într-un cerc vicios, din moment ce se împiedică obținerea rezultatelor despre care se credea că n-aveau să apăra.   Mi-l mai amintesc și acum pe acel locotenent cu beretă roșie care venea să aducă discuri cu muzică berberă în satul meu de regrupare arabă. Populația, deși binevoitoare față de noi, dispărea la primele mugete ale megafoanelor. M-am interesat care erau motivele acestei atitudini. Oamenii mei mi-au explicat, în eufemisme pudice, că acea muzică instrumentală surescita femeile într-un asemenea hal, încât nu-și mai puteau face treburile. Am transmis mesajul, dar fără succes.

-N-au decât să asculte, mi-a răspuns locotenentul. Asta le deschide spiritul.   Începând din acel moment, am considerat că nu astfel trebuia să se mânuiască armă psihologică, dar în mintea mea și-a făcut loc ideea că trebuia să fie posibilă manipularea spiritelor. În aceeași perioadă, am inventat cuvântul psihocratie care, în calitatea sa de neologism, nu spune mai puțin decât ceea ce urmărește să spună.

Roger Mucchielli și subversiunea

Anii au trecut și, spre 1972, interesându-mă de lumea invătământului, am descoperit admirabila brosură a lui Mucchielli, Subversiunea.

Reluând noțiunea de „razboi al schimbului”, dragă lui Pierre Nord, Mucchielli, picior-negru*, fost comunist, fost ofițer din D.B. 2, care și-a pierdut un braț în luptă, demonstreaz ă că „concepția clasică făcea din subversiune și din războiul psihologic o mașină de război în perioadele de ostilitate și se oprea la sfârșitul acestora”.

În schimb, „razboiul modern este în primul rând psihologic”, iar beligeranții la curent cu ultimele noutăți urmăresc să creeze în tabără adversă o „revoluție voluntaristă”: „Conditiile socio-economice ale revoluției  nu devin forțe motrice ale revoluției decât dacă există o stare de spirit revoluționară, o voință de luptă. Această «stare de spirit» este cea care face revoluția, în afară cazului că intervine resemnarea, din cauza fricii sau a respectului. Prin urmare, se poate și trebuie să se «lucreze» la nivel psihologic, să se învingă frică și respectul, să se creeze agresivitatea unora și complicitatea altora.”  * în orig. pied-noir= (arg.) francez din Algeria (n. trad.).

Observați că această doctrină, exploatată din abundență de către comuniști timp de trei sferturi de secol, este în curs  de a fi reluată de islamiști, din nou, cu anumite conivente occidentale.

„Importantă nu este realitatea vietii”, consemnează Mucchielli, „ci ceea ce cred oamenii”, iar „Găsirea cuvintelor care au efect e mai importantă decât analizarea datelor obiective”.   Acțiunea subversivă urmărește trei scopuri:

–  să demoralizeze națiunea vizată și să dezintegreze gru¬parile care o constituie;

–  să discrediteze autoritatea, precum și pe apărătorii, functionarii și notabilitățile sale;

–  să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenție spontană generală în favoarea ordinii stabilite, în momentul ales pentru cucerirea non-violentă a puterii de către o mică minoritate.   Această neutralizare implică „sa se impună tăcerea majorității, o tăcere care exprimă apatia, nu oprobiul la adresă elementelor turbulente”.

„Nu este vorba în nici un caz de o «mo-bilizare a maselor populare» ci, dimpotrivă, de imobilizarea acestora. Voluntarismul revoluționar nu are nimic de-a face cu o rebeliune generală, iar «recursul la popor» nu este decât o formulă verbală de propagandă, valabilă atunci când poporul este ținut la distanță.”

Demontând acțiunea agenților subversivi în cazul când aceștia rămân exteriori grupului vizat ca și celui în care se integrează, Mucchielli arată că „nu e posibilă nici o manipulare fără cunoașterea  grupului care trebuie subminat membrilor , bineînțeles, priceperea   tehnicilor de manipulare permite   asigurarea credibilității a ceea ce se dorește  se dea de crezut”.

Pe scurt,  într-un mod de-a dreptul genial, Mucchielli devenise conștient de o transformare  a războiului. De la începuturile timpurilor, războiul psihologic  nu  fost decât un accesoriu războinic folosit doar rareori  cel mai adesea lăsat  la magazie, secolul XX  cunoscut apariția unui război esențialmente psihologic, in care operațiunile militare au devenit doar accesorii la care se recurge parcimonios ca niște anexe ale acțiunii principale. Astfel au fost, de exemplu, războaiele de decolonizare, precum  războaiele  care au adus pe comuniști  la putere in numeroase tari, printre care și China. Numesc acest fenomen „paradoxul lui Mucchielli”.

Nu numai că Mucchielli mi-a deschis ochii asupra revoluției ruse care, într-un fel, îmi dăduse naștere, și asupra a ceea ce se întâmplă în jurul meu (pe-atunci, mă aflam în Statele Unite, sfâșiate în două de Războiul din Vietnam și de exploatarea să politică), dar îmi și propunea, fără s-o știe, un subiect de roman care m-a urmărit câtva timp: l-aș fi putut intitula „Aventurile unui psihocrat” și aș fi povestit în paginile lui cum eroul și-a vândut sufletul dracului pentru a stăpâni sufletele altora.  Dacă am renunțat să-l scriu, am făcut-o din două motive, unul bun, celălalt rău. Pe de o parte, am descoperit că nu posedăm suficiente date asupra tehnicilor de manipulare pentru a-mi îmbogăți povestea într-un mod satisfăcător și, asupra acestui punct, nu mă înșelăm. Pe de altă parte, îmi repugnă să descriu medii sociale pe care nu le cunoșteam, cum ar fi, de exemplu, acela al presei, de unde mi se părea că proveneau cele mai grave manipulări: nu observam, ca un orb ce eram, că se întâmplau lucruri mult mai rele în cercurile într-al căror mijloc trăiam-și anume, mediul universitar american.   O ocazie pierdută, așadar, însă pe care aveam s-o regăsesc mai târziu.

Alexandre de Marenches și dezinformarea

Succesul unui roman al meu intitulat Reîntoarcerea, publicat în 1979 și a cărui acțiune se desfășura în lumea informațiilor, a făcut că directorul Serviciului de documentare externă și contraspionaj, alias S.D.E.C.E., sau „Sdeke”, cum îl numesc cu afecțiune unii, să mă cheme pentru a stă de vorba.   Alexandre de Marenches, descoperitor al lui Sun Țî, era convins, între altele, de două lucruri foarte simple: în primul rând, că inamicul (adică, în acea perioadă, U.R.S.S.) purta un război psihologic cu noi, iar în al doilea rând, că unul dintre cele mai utile mijloace de apărare ar fi constat în a dezvălui pentru Montajul, sub titlul Dezinformarea, armă de război, volum care a văzut lumina tiparului în 1986, alăturându-i pe Sun Țî, Lenin, Ceahotin, Delmer, Nord, Bittman, Mucchielli, Claude Polin, Heller, Barron, Legris, Koestler, Borchgrave, Zinoviev și Tyson.    Desigur, anumite documente confidențiale nu putuseră fi reproduse, dar am avut satisfacția de a afla pas cu pas că antologia mea era folosită atât de serviciile de informatii, cât și de școlile de ziaristică. Însuși cuvântul dezinformare, necunoscut cu câțiva ani mai devreme, era citat toată ziua de mass-media și se aglomerase în vocabularul omului de pe stradă. Îmi atinsesem scopul și m-am putut întoarce pentru câțiva ani la ceea ce militarii ar fi numit „dragele mele studii”, adică viață de romancier.   Apoi, spre 1993, cererile de conferințe s-au reluat din plin: municipalități, organizații de tineret, școli militare.

Nimic surprinzător în toate acestea. Avuseseră loc trei evenimente care schimbau complet datele dezinformării, iar cei care se preocupa de aceste chestiuni observaseră:

–    căderea comunismului priva Occidentul de țapul ispăsitor căruia i se putuseră atribui odinioară toate operațiunile de dezinformare, sau cel puțin toate reușitele acestora;

–       tehnicile de dezinformare erau de-acum cunoscute, scăpau de sub controlul statelor și erau din ce în ce mai practicate de organisme private;

–       imaginea, atotputernică imagine, triumfase definitiv asupra cuvântului, în domeniul comunicațiilor și al informațiilor, deschizându-le dezinformatorilor perspective noi și aparent nelimitate.

Această revoluție în dezinformare o observaseră cercurile interesate. Ea mi-a trezit dorință de a preciză anumite idei, de a recapitula anumite fapte, de a proiectă anumite ipoteze.   Astfel a luat ființă această mică lucrare, care nu se pretinde a fi  din niciun punct de vedere,  insă ar putea sa le provoace altor exegeți dorința de a merge mai departe cu pro¬priile lor investigații.

5 Comments

  • Geo:

    Din nefericire Occidentul acționează greoi în combaterea influenței rusești. Tocmai democrația prost înțeleasă dă putere celor care dezinformează, permițând astfel mass-mediei specializate în dezinformări să prospere. Astfel de site-uri ar trebui închise imediat, mai ales că sunt unele distribuie știri vădit false.

  • Elena:

    Trolling-ul este foarte periculos deoarece poate deveni viral, sfârșind prin a fi considerat adevăr. De acest fapt au devenit conștienți Google și Facebook care au propus soluții de credibilitate al site-urilor pentru a determina ordinea afișărilor sau implementarea unor algoritmi în vederea sesizării de către utilizatori a unor conținuturi false sau inadecvate.

  • Matei:

    Iar când ai angajat o armată de trolli ruși care să acționeze în Social Media, sigur vei reuși (Rusia) să influențezi inima și mintea audienței țintă și să generezi destabilizare și supunere (Ucraina).

  • Luca:

    Principala problemă este că actualmente dezinformarea se manifestă mai ales în mediul online, fiind foarte dificil de combâtut având în vedere că are la bază „argumente indiscutabile” obţinute din alte surse virtuale.

  • LORY:

    Acest capitol aduce oareșcum ceva lumină în domeniul dezinformării…cine face propagandă astăzi și are și succes (prin armata de trolli, adică) este evident că are în spate ani întregi de practică, obținând astfel un avantaj consistent în fața altor actori…Fenomenul descris în carte (și care cred că se regăsește în războiul informațional dus de Moscova de-a lungul timpului) este atât de amplu, atingând absolut toate nivelele societății, încât cred că poate fi imaginat cu greu….Motoarele Rusiei în materie de propagandă și dezinformare cred că au mai multe turbine decât e cazul, plasând Moscova pe primul podium în acest domeniu!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Back to Top