Avertisment asupra informatiei
 Un fapt nu este o informație. 
 Un fapt nu devine informație decât atunci când un informator informează un informat. „Ploaie” nu este o informație atâta timp cât, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a va informa că plouă.

Vladimir Volkoff – Tratat de dezinformare II

By: Elf
Dă de veste...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on Pinterest

propaganda-rusia

CE ANUME NU E DEZINFORMAREA

Avertisment asupra informatiei

Un fapt nu este o informație.

Un fapt nu devine informație decât atunci când un informator informează un informat. „Ploaie” nu este o informație atâta timp cât, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a va informa că plouă.

Militarii au motive întemeiate să facă deosebirea între informație, care este culeasă în stare brută, și informații, care sunt trecute printr-o selecție cu minimum trei factori: evaluarea sursei, evaluarea informației, coroborarea informației

Această triplă selecție le conferă informațiilor militare simulacru de obiectivitate: ofițerul de la Biroul 2 m-a sunat când v-am anunțat că plouă; încă nu i-am dat nicio indicație falsă; de altfel, e luna octombrie, deci este firesc să plouă; în plus, vecinul meu declară și el că plouă. Ofițerul de la Biroul 2 a conchis, pe bună dreptate, că există ipoteze temeinice pentru a se putea miză pe realitatea ploii.

Însă, chiar presupunând că nu obțin nici un avantaj din a va transmite elemente false asupra condițiilor atmosferice, orice informație presupune prezența a trei variabile în care nu se poate avea absolută încredere:

–   informatorul. Poate că sunt un pesimist înnăscut, care tinde să descopere că plouă atunci când burnițează, sau mi se pare că e probabil să plouă și nu m-am deranjat să mă uit pe fereastră? Poate că nu văd foarte bine și am confundat stropii de la un furtun cu ploaia trimisă de bunul Dumnezeu? Poate am găsit că era mai simplu să va spun „ploua”, fiindcă mă gândeam că „va ploua”, sau constatasem că „a plouat”?

–          mijlocul de comunicare. Dacă v-am telefonat, s-ar putea ca aparatul să fi hârâit, și dumneavoastră să fi auzit prost: <<am spus pulovăr sau ouă, nu „ploua”>>. Dacă v-am scris, am o   caligrafie atât de detestabilă încât s-ar putea că dumneavoastră să fi citit „ploua” în loc de plasă, plană, plină, prună sau chiar glumă ori haină.

–           informatul. Poate că sunteți atât de optimist, încât veți exclamă: „Mereu exagerează; sunt sigur că se va face frumos”. Sau, dimpotrivă, va veți neliniști pentru mine și-mi veți trimite o umbrelă, un impermeabil, o canadiană, când eu crezusem doar că plouă fiindcă eram trist?

Am putea continuă astfel la nesfârșit Rușii relatează povestea acelui tată analfabet al cărui fiu plecase în armată. Fiul îi trimite o scrisoare: „Draga tata, o duc destul de bine, sper că e bine și la voi, trimite-mi rogu-te o rubla”. Tatăl îi cere unui trecător grăbit și prost dispus să-i citească scrisoarea, iar omul vorbește atât de răgușit, încât tatălui i se pare că aude: „Tata, mă distrez bine, nu mă doare pe mine de voi, trimite-mi repede bautură”. „Ba n-am să-i trimit  nimic”, răspunde tatăl, „dacă-mi scrie pe tonul asta”. Trece o luna. Sosește încă o scrisoare. Tatăl îi cere ajutorul altui trecător, dar greșește hârtia și i-o da tot pe cea veche. Trecătorul tocmai aflase că primise o decoratie și că soția lui născuse gemeni. Citește entuziasmat epistola, astfel încât tatăl înțelege: „Draga tăticule, mor după tine, mi-e dor de voi, toată ziua mă rog s-o duceți bine, dacă nu te superi, te rog să-mi trimiți o copeică, doua”. „Aha!” face tatăl. „Așa, vezi. A învățat să se poarte. Am să-i trimit două ruble cu poșta următoare.

Se mai cunoaște, în India, povestea acelui maharadjah din țara orbilor care nu știa ce este un elefant. A trimis șase orbi în junglă, cu poruncă să-i descrie animalul. Orbii au pipăit un elefant și s-au întors cu descrieri contradictorii. „Elefantul”, a spus unul, „e lung și mlădios că un șarpe”. „Nu-i adevarat”, a protestat altul, „e lat și moale că o foaie de cort”. „Ba greșești”, a făcut al treilea, „e ascuțit și lucios că un dinte uriaș”. „Va bateți joc de noi”, s-a supărat al patrulea, „e gros și aspru că un trunchi de copac”. „Ba e uriaș că un munte”, l-a contrazis al cincilea. „E subțire și răsucit că un colăcel de franghie”, a încheiat ultimul, care nu-i apucase decât coada. Toate acestea ilustrează trei idei importante:

–  informația nu conține niciodată adevărul sută la sută. Pe  lot parcursul se strecoară erori, chiar dacă niciun membru al  lanțului informativ, de la informator la informat, nu are intenții  rele;

–  orice s-ar crede, nu numai că în materie de informare nu există obiectivitate, dar orice pretenție de obiectivitate trebuie să fie tratată cu suspiciune. Este preferabil să-i ascultăm  pe de o parte pe guelfi, iar pe de altă parte pe ghibelini, decât  să trimitem la față locului un observator așa-zis imparțial, care  va simpatiza de la bun început cu unii sau va fi plătit mai bine de ceilalți;

–  este firesc că fiecare martor să aibă propria să impresie asupra evenimentului la care a asistat. Dacă impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, e ceva suspect la mijloc. Din partea mea, contradicțiile dintre cei patru Evanghelist!  sunt cele care mă fac să cred în veridicitatea lor, iar Biserică  are perfectă dreptate să ne prezinte versiuni parțial divergente despre ceea ce estimează ea că ar fi adevărul.

Obiectivitatea nu poate există -cu atât mai mult- decât în informația de ordin științific, unde aceeași experiență realizată de mai mulți experimentatori conduce întotdeauna la aceleasi rezultate. Ipotezele savanților sunt obiective în măsură în care se confirmă prin fapte, iar faptele lor sunt indiscutabile în sensul că oricare observator s-ar putea substitui cu cel care a cules datele perceptibile ce le alcătuiesc, date perceptibile constituite în general prin coincidența dintre un metru și ceea ce măsoară acesta (admițând o marjă de eroare).

În tot ceea ce are legătură cu opinia publică, ne aflăm în mod clar departe de o asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate pe care ni le propun mijloacele de informare „A zis-o cutare, care e un om cinstit”, „Vedeți cu proprii ochi imaginea televizată”, „Este părerea majorității”-nu sunt destinate să ne asigure.

Noțiunea de dezinformare

Se observă că informația este în sine o marfă denaturată. Nu va lipsi tentația de a o denatura și mai mult. Că să nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai puțin conștient, să modificăm adevărul în mii de împrejurari din viață noastră particulară. Să fim conștienți însă că, pentru oricine are ocazia de a manipulă opinia publică, este foarte ispititoare alunecarea de la adevărul aproximativ la min¬ciuna sfruntată, trecând prin toate stadiile intermediare. Se prezintă mai multe cazuri:

–  dorință de a obține o anumită atitudine din partea opiniei publice, pentru a îndeplini o anumită acțiune;

–  dorință de a vinde un produs, când un proverb rus spune: „f ă ră înșelăciune, nimic nu se vinde”;

–  dorință de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat: în cazul de față, nu mai contează că e o cauza justă, că partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folosesc toate mijloacele pentru a li se asigură succesul și, astfel,  uneori se ajunge la a pune minciună în slujbă adevărului, dacă este o minciună la care publicul e mai receptiv, ceea ce furnizează o scuză comodă pentru conștiințele scrupuloase. În această ultima situație, se întâmplă adesea să se accentueze intenționat contrastele, de exemplu, pentru că albul să pară  curat ca zăpada, negrul e prezentat că diavolul în persoană.

Sub aceste auspicii, intrăm în domeniul unei dezinformări care nu mai este spontană, ci deliberată. Se impun aici câteva remarci preliminare.

* * *

Să observăm că termenul a apărut pentru prima oară în limbă rusă (dezinformatia), după al Doilea Război Mondial, cu rolul de a desemna practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare. E semnificativ faptul că, în acest caz, sovieticii atribuind aceste practici unor adversari care încă nu le descoperiseră, cuvântul însuși slujește deja cauza.

Apoi, tmenul a trecut în limbă engleză (disinformation). Chambers Twentieth Century Dictionary, publicat la Londra, în 1972, îl definește imparțial că: „deliberate leakage oftnis-leading Information” („scurgere deliberată de informații care induc în eroare”).

În Franța a apărut în anul 1974, încărcat de semnificații politice intens orientate: ignorance oii le public est tenu d’un probleme dfextreme gravite (cf la folie nucleaire). Cela signifie cgalement ne pas suf Bsament eclairer Yopinion sur des questions importantes (ignoranța în care e ținut publicul cu privire la o problemă extrem de gravă, de ex. nebunia nucleară. Mai înseamnă de asemenea o insuficiență de lămurire a opiniei pu¬blice asupra unor chestiuni importante Grand, Pamard, Riveran, Les Nouveaux Mots dans le vent, Larousse). Grație cuvului desinformation, s-a lansat deja o anumită dezinformare. Cuvântul servește cauza, la fel că în Uniunea Sovietică.

Următoarea reeditare a dicționarului Grand Robert a conținut definiția de mai jos, mai potrivită: utilisation des techniques de l’information, notamment de information de masse, pourinduire en erreur, cacherou travestir leș faits („utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a traversti faptele”).

Pe scurt, la oră actuală, cuvântul „dezinformare” a devenit absolut banal și face obiectul unui anumit număr de definiții diverse, dar convergente.

Îmi amintesc un prânz din 1982 în cursul căruia, dacă nu greșesc, regretatul profesor Pierre Debray-Ritzen, domnul Jean Ferre și cu mine, am elaborat, de la un fel de mâncare la altul, punct cu punct, următoarea definiție:

„Tehnica permițând furnizarea de informații general eronate unor terți, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori.”

Continui să consider corectă definiția, dar voi propune puțin mai încolo o altă, care mi se pare că acoperă mai complet aspectele esențiale ale acestei tehnici ce reprezintă de asemenea și o filosofie.

* * *

Se remarcă faptul că termenul desinformation este inexact compus.

Prefixul de, de-, des-, des- indică, în limbă franceză, „înlaturarea, separarea, privarea” (Robert), nu înșelătoria. Se „dezbraca”, „dezorganizeaza”, „degreseaza”, adică se elimină îmbrăcamintea, organizarea, grăsimea. Or,  „dezinforma” nu înseamna „a lipsi de informatii”, ci „a oferi informații falsificate”. Ar fi fost  potrivit  se vorbească despre mesinformation,   «mesalliance» („mezalianta**), «mesestime» („insulta”), «mesintelligence» („inteligenta nefasta”),  de dysinformation,   «dyslexie” Cdislexie”)  «dyspepsie» („dispepsie”). Din păcate, cuvântul desinformation a intrat in limba si degeaba am incerca să-l mai schimbam.

* * *

De asemenea, se observă că noțiunea de dezinformare se pretează la o anumită formă de paranoia. Mai ales în perioadă când KG.B.-ul era principalul corifeu în materie, era ușor să se remarce peste tot dezinformatori, la fel cum unii văd oriunde evrei, francmasoni sau iezuiți-pardon, am rămas în urmă: membri ai organizației religioase Opus Dei. Concepte că „Urechile dușmane va asculta” sau „Ochiul Moscovei vă privește” duc cu toată ușurință la deranjamente psihologice. Ce-ar fi dacă ne-am imagina că inamicul nu se mulțumește doar să vadă și să audă, ci și șușotește și îmbrobodește. Ne impunem să nu cădem în această cursă. Comentariile pe care le-am făcut asupra caracterului aleatoriu al informației, chiar și al celei mai bine intenționate, ar trebui să ne fie de ajutor. Nu trebuie ca, mai ales, cunoașterea dezinformării să devină o dezinformare de gradul doi.

* * *

În sfârșit, să remarcăm că „dezinformarea” se poate ințelege într-un sens foarte larg sau foarte restrâns. Unii merg până la a o echivala cu „minciuna” sau cu „orice informație falsă”. Alții o limitează mai strict. În măsura în care ideea de „influențare a opiniei” îi este inerentă, ea se apropie de trei tehnici de care vom încerca să o diferențiem, pentru a defini domeniul care îi e specific.

Propagandă

Cuvântul propagandă apare pentru prima oară în 1689. Provine din expresia latină congregatio de propaganda fidey „congregatie de propagare a credintei”.

Termenul presupune, evident, transmiterea unei informații către un public, informație care trebuie să fie salutară pentru acesta și care nu e percepută de informator că mincinoasă, ci, dimpotrivă, că expresie a singurului adevăr existent.

Totuși, sensul termenului s-a alterat rapid. Începând din 1972, este definit că „actiunea exercitată asupra opiniei pentru a o determină să aibă anumite idei politice și sociale, a dori și a susține o politică, un guvern, un reprezentant”. În secolul XX, dicționarul Grand Robert îi asociază expresii peiorative: „spălare de creier”, „cacealmale”, „minciuni”, citând declarația ex-peditiva: „Asta-i propagandă!” care înseamnă, evident: „Nu-i adevarat”. Cât de departe suntem de evanghelizarea pe care o desemnase cuvântul inițial!

Motivul este acela că, între timp, a apărut noțiunea de informație răspândită cu intenția de a manipulă opinia publică, ceea ce trezește bănuieli în orice minte lucidă.

Aceste bănuieli nu sunt neapărat justificate. Un candidat care proclamă fără reținere, de la tribună sa: „Votati-mă pe mine, eu sunt omul care va trebuie”, nu este neapărat un mincinos. S-ar putea chiar să fie într-adevăr „omul care ne trebuie”. O doctrină în care credem și pe care ne străduim s-o propagăm nu e falsă prin definiție. Faptul că anumite propagande sunt mincinoase nu înseamnă că toate ar fi astfel.

Și chiar atunci când mint, ceea ce se întâmplă adesea, principala deosebire dintre ele și dezinformare este aceea că propagandele se prezintă cu față descoperită. Propaganda poate fi roșie sau brună, pacifistă sau războinica, rasistă sau antirasistă, poate lăuda umanitatea unui Hitler sau mărinimia unui Lenin, poate spune ceea ce vrea să spună, nu are „intenții ascunse”. Chiar și când folosește că mijloace neadevărurile, o face în slujbă unui scop asupra căruia nu are nimic de ascuns.

Acest lucru este valabil pentru propagandele de opoziție, dar și pentru diversele propagande guvernamentale. A predica adorarea Fiihrerului nu înseamnă altceva decât a predică adorarea Fiihrerului, iar în acest scop nu există alt mijloc decât acela de a predică adorarea Fiihrerului. Atunci când, în pline campanii de epurare și foamete, Stalin declară, fără rușine dacă nu și fără umor: „Viața a devenit mai fericită, viața a  devenit mai veselă”, el voia să dea de crezut, sau să simuleze credința că tirania bolșevicilor aducea fericirea.

O trăsătură majoră a propagandei este aceea că simulează încercarea de a ne convinge inteligența, dar în realitate, când își atinge eficacitatea maximă, se adresează celor mai iraționale facultăți ale noastre. „Tintiti viscerele”, spunea Hitler. Draplele, făcliile, defilările, saluturile distinctive și scandarile ritmice Sieg! Heil! Siegl Heil! ale nazismului aveau scopul de a priva individul de spiritul sau critic și a-l aduce nu de la doctrină la comportament, ci de la comportament la doctrină.

Ceea ce se aplică propagandelor pozitive se aplică și propagandei negative, căci propaganda are în comun cu calvinismul faptul că se bazează pe noțiunea predestinării duble, nu a celei simple: conform lui Calvin, anumiți oameni sunt predestinați mântuirii, iar alții, damnării; conform propagandiștilor, dacă o cauza sau un om sunt eminamente pozitive, cele-lalte trebuie să fie eminamente negative, iar idolatria binelui presupus se multiplică prin respingerea râului postulat Acest lucru este analizat foarte clar de către George Orwell, în 1984. Cele „doua minute de ură” impuse zilnic cetățenilor Oceaniei constă în a recupera instinctele agresive ale poporului care îl va iubi cu atât mai mult pe Big Brother, cu cât îl va detesta mai tare pe Emmanuel Goldstein.

Orwell făcea aluzie la propaganda lui Stalin îndreptată contra lui Troțky, dar procedeul este același și atunci când Convenționalii reclamă exterminarea Vendeenilor, când sans-eulottes-n lătra „Aristocratii, la felinar!”, când Voltaire propovăduiește „Sa strivim infamia”, când Gambetta proclamă „Clericalismul, iată dusmanul”, când Lenin cheamă la nimicirea „burjuilor” sau când naziștii îi ațâțau pe „arieni” contra jidanilor”.  Or, în toate aceste situații, proiectul e patentat, mărturisit, proclamat. Se „anunța culoarea”. În concluzie: propagandă, chiar daca înșelătoare, nu este dezinformare.

 

 

Publicitatea

 

La fel că propaganda, publicitatea (mai demult, i se spunea „reclamă”; acum se vorbește despre publicitate etc.) transmite către un public pe cât de numeros posibil un mesaj a cărui realitate sau falsitate nu constituie interesul esențial și al cărui scop nu este acela de a informă, ci de a influența.

Reputația publicității o egalează pe aceea a propagandei. Dicționarul Grand Robert o definește că: „faptul de a exercită o acțiune psihologică asupra publicului, în scopuri comerciale” și citează în acest sens termenii: «battage, bourrage (de crane), Uun-tam» („tapaj, pisălogeală, tam-tam”).

Cea mai eficace publicitate este aceea americană, care mizează pe reflexele conditionate”, a scris Malraux. Această înseamnă să recunoaștem că publicitatea, la fel ca propaganda, se adresează mai mult subconștientului decât conștiinei. „Persil spală mai alb” poate trece uneori drept un argument, deși nici agenția de publicitate care a inventat sloganul și nici, probabil, fabricanții detergentului Persil, ba poate, după toate probabilitățile, nici chiar cumpărătorii acestui detergent nu cred cu adevărat că produsul va albi complet rufele, iar formula nu reține atenția decât pentru că e vizualizată și ușor inexactă (ar fi trebuit să se spună „spală mai curat”, dar n-ar fi avut impact). În schimb, un afiș reprezentând o mașină și o femeie îmbrăcată sumar, una lângă altă, nu emite nici cea mai mică pretenție de argumentare, din moment ce față nu e de vânzare pe lângă mașină. Ea nu e prezentă decât pentru a excită concupiscența cumpărătorului masculin sau exhibiționismul cumpăratoarei feminine și pentru a ne determină să confundăm apetența pe care ne-o inspiră spontan femeia cu cea pe care o vom resimți, prin ricoșeu, pentru mașină.

Publicitatea modernă merge și mai departe cu exploatarea iraționalului.

Practic, se poate concepe ca spectacolul simultan cu mașina și femeia face ca în spiritul viitorului cumpărător să se nască o idee vagă, că această: „Daca aș avea mașină asta, toate femeile frumoase ar alergă după mine”. De asemenea, unele sloganuri a căror formă eliptică le face toată frumusețea -de exemplu, „Suradeti Gibbs”- mai păstrează o minimă semnificație -„pasta de dinți Gibbs îmi va crea un surâs  strălucitor”.

Acest accent pus intenționat pe irațional apropie publicitatea de propagandă, cu precizarea că nu este la fel de „calvinistă”: întotdeauna, publicitatea nu face decât elogiul unui produs; abia dacă îndrăznește să folosească unele aluzii negative la produsele concurente, pentru că în realitate nu are decât un singur scop: vânzarea, iar în acest domeniu, spre deosebire de cel politic, atragerea unei atenții chiar și ostile asupra rivalilor ar putea provocă o catastrofă comercială.

În rest, de câtva timp și mai ales sub influența americană, specializarea comercială a publicității tinde să dispară. Un candidat la președinția republicii poate fi lansat „ca o pastă de dinți”. Se combină dinainte costumele, dicțiunea, gesticulația, fără a mai vorbi de afișe și sloganuri, în funcție de presupusele preferințe ale publicului. Propaganda, cel puțin, simula intenția de a convinge; publicitatea nu caută decât să seducă. Între timp, oricât de dezinformatoare ar fi atunci când ne face să credem că un anume candidat va fi cel mai bun președinte posibil pentru că poartă cravate pe gustul nostru, ea merge și drept la țintă, la fel ca propagandă: „Cumpărați X” sau „Votați Y”, cu toate rafinamentele care s-ar dori introduse, nu au altă semnificație decât „Votați Y” sau „Cumpărați X”. În concluzie: publicitatea, chiar și mincinoasă, nu este dezinformare.

 

Intoxicarea

Intoxicarea (nu demult, unora li se părea foarte șmecher să-i spună «rintoxe») este cunoscută din dicționarul Robert mai ales cu sensul de „otrăvire”, dar ține și de domeniul   neologismelor: „Acțiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze.” „Insidioasă”, „tinzand să”, „anumite”. Ce se poate spune e că această definiție nu sclipește prin limpezime. Avem impresia că autorul ei nu știe prea bine despre ce vorbește.

Dacă nu ne inselăm; neologismul semantic „intoxicare” este de origine militară. În excelenta lucrare consacrată acestui subiect, colonelul Andre Brouillard, alias Pierre Nord, maestru în materie, constată (în 1971) că „termenul de «intoxicare» face furori în zilele noastre. Să strecurat peste tot; nu numai în rapoartele militare și în procesele verbale, ci și în depeșele diplomatice și în manifestele politice. L-am găsit chiar și într-un roman de dragoste: infamul seducător o intoxica pe femeie.

Pentru a clarifica ideile și a readuce lucrurile la proporții corecte, Brouillard precizează: „Nu ar fi greu să deturnăm cuvântul «intoxicare» de la sensul  propriu-zis, pentru a-l pune  într-un sinonim  vicleșugului de război,  subterfugiului diplomatic,  mistificării, diversiunii, trădării, minciunii  altor «trucuri».  vom  utilizării acestor procedee necinstite, dar rezervându-l planurilor superioare:

–          al tacticii generale, adică al folosirii combinate a armelor de către militarii de pe teren, în luptă;

–          al strategiei, al desfășurării generale a războiului;

–          și al politicii interne și în special externe.”

Iată o definiție foarte clară. Intoxicarea vizează adversarul. Constă în a-i furniza informații eronate, care îl vor face să ia decizii dezavantajoase pentru el și favorabile pentru noi.

În actul patru din Cyrano de Bergerac, în timpul asediului de la Arras, comandantul taberei, Contele de Guiche, îi face semne cu eșarfa unui „om ce fuge”, și explică: „Fugaru-i spaniol. Un fals spion. Ne-aduce servicii mari. E-un sol prin care orice știre ce-aș vrea, o pot transmite la inamic Și modul acesta îmi permite să intervin în multe decizii ce-ar lua.” Cyrano răspunde, indignat:

E-un ticălos!” Dar de Guiche nu se jenează: „E foarte comod.”

Nici nu s-ar putea defini mai clar intoxicarea.

Pierre Nord mai prezintă multe alte exemple despre acest procedeu necinstit”, dar eficient. Cel mai concludent mi se pare următorul.

Suntem în 1943, iar Aliații, care au debarcat deja în Africa de Nord, pregătesc invazia Siciliei. Trebuie să-i facă pe germani să creadă că acțiunea se va îndrepta spre Sardinia și   Pelopones și să le creeze această impresie destul de repede pentru a avea timp să degajeze Sicilia înainte de jumătatea lunii iulie.

Un moment, Aliații au cochetat cu ideea de a-și înștiința adversarii că aveau să atace într-adevăr Sicilia, sperând că aceștia să ia informațiile drept materiale de intoxicare: ar fi fost o intoxicare la pătrat, dar au renunțat la această stratagemă, considerată prea puțin. Dimpotrivă,   le-au furnizat germanilor asigurarea că debarcarea urmă să aibă loc în Sardinia și Grecia, dar într-un mod deosebit de subtil:

Cadavrul unui englez, preluat dintr-o morgă, botezat Martin și avansat la gradul de comandant de pușcași mărini, a fost abandonat pe mare, în largul portului Huelva. De ce Huelva? Pentru că acolo operă un agent german conștiincios, iar curenții marini din partea locului erau favorabili. „Legenda” lui Martin a fost pusă la punct până în cele mai mici detalii: avea la el scrisorile unui tată ursuz, ale unei logodnice fandosite, bilete la teatru, note de plată de la bar. În treacăt fie zis, am cunoscut-o bine pe franțuzoaică a cărei misiune fusese aceea de a ține în buzunare și a frecă sistematic toate aceste hârtii, pentru a le crea uzura pe care era firesc s-o aibă. Martin a fost îmbrăcat de Gieves, croitorul Marinei Regale, și a trebuit să i se dezghețe picioarele la un radiator electric, pentru a fi încălțat cu pantofii. Credeți cumva că ofițerul de legătură Martin purta asupra lui planurile secrete ale invaziei? Nici pomeneală. Numai scrisori ale unor comandanți superiori către alți comandanți superiori, ceea ce nu avea de ce să surprindă, din moment ce fusese detașat temporar pe lângă ei că expert în debarcări. Comandanții superiori discutau nimicuri, pe un ton familiar, nu făceau decât aluzii vagi la planul de operațiuni pe care toți îl cunoșteau pe de rost, își impartășeau grijile, glumeau pe seama americanilor „Printre rându-rile acestor «broderii», un german perspicace trebuie să intrezareasca drama greaca și șarda.

Ceea ce s-a și întâmplat.

Hitler, avertizat, a ordonat să se instaleze câmpuri de mine și baterii de coastă în Pelopones, a trimis în mare grabă a XI-a Panzerdivision, a fortificat Sardinia și Corsica și a retras din Idlia a XI-a flotilă de torpiloare pentru a o expedia în Marea Egee. La data de 10 iulie, Aliații au debarcat în Sicilia fără să tragă nici un foc de armă.

Bravo pentru intoxicare, dar putem vorbi,  în acest context, despre dezinformare ?

În sensul larg al cuvântului, da, fără îndoială, dar dacă dezinformare n-ar însemna altceva decât intoxicare, de ce ne-am mai complică folosind un sinonim?

Pentru mine, diferență dintre intoxicare și dezinformare constă în faptul că prima vizează un stat-major, un grup restrâns de factori de decizie, eventual un comandant suprem, câtă vreme dezinformarea se adresează opiniei publice. E de la șine înțeles că intoxicarea nu e rezervată domeniului militar: un partid politic, o bancă, un fabricant, poate profita de pe urmă intoxicării concurenților, dar scopul va fi întotdeauna acela dea  determina una sau mai multe persoane, nu o colectivitate, să comită greșeli.

În concluzie: intoxicarea, înșelătoare prin definiție, nu este una și aceeași cu dezinformarea.

Prin urmare, ce e dezinformarea?

Sunt de părere că dezinformarea presupune trei elemente:

–      o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;

–      mijloace deturnate, altfel ar fi propagandă;

–      scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate.

Propun, deci, următoarea definiție, care ne va servi drept reper pe tot parcursul acestui studiu. Vom vedea că elemen¬te care o compun ne vor permite să ne restrângem și, în continuare, să ne aprofundăm domeniul de cercetare.

Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informații tratate cu mijloace deturnate.

1 Comment

  • Karmen:

    Foarte util mi se pare acest Tratat! Aduce clarificări conceptelor de propagandă, dezinformare, intoxicare, publicitate și oferă o viziune de ansamblu a acestor activități. Deși este publicată acum mai bine de un deceniu, sunt atât de actuale aceste date!…. iar acuratețea definițiilor elementelor menționate, care se regăsesc în războiul informațional dus de Rusia , ar trebui să îngrijoreze Occidentul și mai ales România. Oare la câte intoxicări, dezinformări am fost victime?! Este important ca de acum înainte să ne gândim de două ori înainte de a prelua o informație din media sau de oriunde, să ne îndoim de veridicitatea ei și să o verificăm din mai multe surse (deși acele surse ar putea prelua datele tot dintr-un aparat de dezinformare….). Cred că noi, europenii, am putea deveni mai puțin susceptibili manipulării ruse asupra conștientului și subconștientului dacă am reuși să discernem între real și fabricat în ceea ce privește informația. Dacă nu se va „trezi” populația europeană, ascendența rusă în materie de propagare a dezinformării și propagandei este îngrijorătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Back to Top